Cosmarul din noapte .

Mă bântuie în noapte un soi de remuşcare , un sentiment pe care nu l.am mai cunoscut niciodată . Nu am făcut rău nimănui şi , totuşi , pare că mă apasă ceva nevăzut şi de nerostit , asemenea unui bolovan de neclintit trântit deasupra gurii unei peşteri . Bolovanul nu blochează numai accesul din exterior în interior sau invers , ci şi circulaţia aerului , a moleculelor de oxigen , şi , poate de aceea , uneori , noaptea , în somn , mă sufoc . Mă trezesc cu gura larg deschisă , căutând să sorb însetat din izvorul vieţii , cu inima bătându.mi nebuneşte în piept , cu venele de la tâmple pulsând , cu ochii injectaţi , plini de usturime , cu nevoia de a striga după ajutor .

Mi se pare că mă pierd în tenebre necunoscute şi imposibil de explorat , de înţeles , disipându.mă , despărţindu.mă de mine însumi , devenind cu totul altceva decât ceea ce sunt de fapt , întrupându.mă în personaje de coşmar care au puterea să alerge zeci de kilometri într-o noapte , necontenit însetate , dar nu de apă , ci de altceva , de ceva care dă viaţă , de ceva fără de care nu există viaţă .. Simt cum omul din mine se stinge în chinuri groaznice , lăsându.şi buzele , cu ultimele forţe , să arunce o rugăciune grăbită spre cer , dar chiar şi aceasta este întreruptă , cuvintele devin scâncete şi mârâituri , transmiţând implorare şi revoltă , teamă şi ură , o dualitate pe care o simt atingând apogeul pentru ca apoi să înceteze în momentul în care sunt cuprins de uitare . O uitare caracteristică numai lipsei de raţiune , unei carcase goale , lipsite de sentimente şi de gânduri , stăpânite doar de o foame avidă , de o sete înnebunitoare , chinuitoare , care îmi pârjoleşte măruntaiele , pieptul , întregul corp , până şi umbra care alunecă , ameninţătoare , pe iarba pătată de raze sângerii de lună .